Aletheia,

                   Este ca o alinare afectuoasa si plina de durere, o mangaiere pe par, pe obraz, o ultima si muta privire in adancul ochilor. O iubesc eu ? Ma roaga sa nu ascund nimic, ci sa'mpart cu ea pana si gandul cel mai urat. Doresc, Chiar doresc, insa nu'ndraznesc. Cum sa'i recunosc ca port blestemul in sange si, iata, nu ma pot bucura de fericirea si dragostea ei ?
                    De cateva zile bune dorm agitat si visez batrani care'nnebunesc de singuratate. Doar acel vis ma mai reflecta realist. Ma trezesc plangand de singuratate, chiar si cand ziua ma simt bine printre prietenii care imi mai traiesc. Nu'mi mai pot suporta viata, iar faptul ca azi sau maine voi intra in neant fara sfarsit ma face sa'ncerc sa gandesc.
                 De'asta, pentru ca trebuie sa gandesc, asa cum cel aruncat in labirint trebuie sa caute o iesire printre peretii manjiti. Niciodata nu am fost, cu toate eforturile mele, credincios, nu am avut crize de indoiala sau tagada. Poate ar fi fost mai bine sa fiu, pentru ca scrisul cere drama si drama se naste din lupta chinuitoare intre speranta si deznadejde, unde credinta are un rol, imi inchipui, esential. In tinerete, jumatate din scriitori se converteau, iar jumatate isi pierdeau credinta, ceea ce pentru literatura lor avea cam aceleasi efecte.
                Dupa ce voi muri, cavoul meu va continua sa pluteasca in ceata neagra si solida, ducand niciunde vorbele acestea. Insa in ele este, in sfarsit, totul. Am scris cateva sute de pagini de literatura - praf si pulbere. Intrigi conduse magistral, fantose cu surasuri galvanice. Cititorul meu este acum nimeni altcineva decat moartea. Ii si vad ochii negri, umezi, atenti ca ochii fetitelor citind pe masura ce umplu rand cu rand. Aceste linii cuprind proiectul meu de nemurire.
                Iar te'am visat. De'acest vis mi'am adus aminte, mult mai tarziu dupa ce te'am visat; intr'una din dup'amiezele mele de reverie. Te'am visat asa cum erai cand ai devenit partenera mea. Zambeai tot timpul ca o demonizata, insa erai simpatica in zvapaierea ta continua.
                Erai atat de frumoasa. Ma uimeai cu pielea ta parfumata. Manutele tale neobisnuit de albe, parul castaniu, cercei sofisticati. In miscari erai glaciala si fantasta, gesturile si posturile tale erau codificate ca in baletul clasic. Participam la un delir in doi, fascinant si seducator in care eu eram inductorul care stapanea in mod absolut vointa ta. Te priveam si eram stupefiat de acele trasaturi greu de confundat, buzele pline si reliefate, nasul acvilin, privirile triumfatoare, leonine, radiind tandre din ochii departati. Fata ta alba si linistita. Pana si pistruii iti palisera. Ochii verzi. Te priveam cu ochii plini de lacrimi. 
                 Tot ce'atingeai devenea cenusa. Iti era tot mai limpede ca, tocmai pentru ca nu te'alegea nimeni, erai o aleasa. Si totusi te'am ales si'aveai sa existi intr'o istorie, chiar daca nu doar a ta. Avea sa ti se dea coerenta si demnitate intr'o lume, fie ea si cea mai iluzorie dintre lumi. Caci realitatea ti'o da povestea nu substanta. Poti fi cioplit in piatra si sa nu existi, pierdut undeva intre nesfarsite dune, dar daca esti o fantoma intr'un vis, tocmai lumina mare a visului te justifica, te cladeste. Si'acolo in povestea'ncalcita din mintea vreunui adormit, esti mai adevarat decat un miliard de lumi locuite.