Vara este extrem de calduroasa, iar zilele seamana una cu alta. Toate incep cu un soare stralucitor, continua cu o caldura infernala si se termina cu un cer plin de praf rosu. Vantul de noapte nu reuseste s'alunge zapuseala, dar o face mai suportabila. Ziua parca sunt batut cu bice fierbinti. Pana si umbra zidurilor arde, n'am unde sa ma refugiez.
Tanjesc dupa o ploaie care sa calmeze aerul surescitat dar n'am noroc. Cand se'nnegura usor, norii se mai dovedesc sterili. Se risipesc repede si cerul redevine sticlos. Apoi, zile'ntregi, singura umbra care'l traverseaza este a pasarilor ce vin, ca un nor de scrum.
Iubesc marea. O iubesc poate un pic mai mult decat restul persoanelor. Aceasta pretentie nu ascunde nicio vanitate. Odata ajuns, ma'ntreb ce reprezinta marea pentru necunoscutii ce stau la soare sa se bronzeze, impartasind veselii sau stand prabusiti in clipa lor interioara. Pentru unii, marea este cu siguranta un exil provizoriu din plictiseala si mediocritatea vietii obisnuite. Vin pe plaja si stau ceva timp in afara destinului lor. Sau poate doresc sa prinda puteri, ca sa reziste pana la vara viitoare. Marea este pentru ei ca o cura de intinerire fortata. Cu trupul gol la soare, incearca sa uite ca sunt mai batrani decat in verile precedente. Eu ma duc din alte motive. Regasesc stratul cel mai primitiv al pasiunilor mele. Am pe nisip o placere vicioasa. Imi place s'aud cum marea fosneste confuz la cativa pasi de mine continuand o melopee din care nu pricep nimic decat ca eternitatea nu este altceva decat murmurul indiferent al tacerii, golul prin care alergam, pe care'l intrerupem o clipa cu fuga noastra, dar in momentul cand ne'am prabusit se reia.
Imi este deci de'ajuns sa simt asta ca sa regasesc acel adevar elementar din mine, si sa ma'ntorc la pasiunea mea.
Pe cand cei ce ma'nconjoara vad doar idealuri, eu vad ceea ce este omenesc, ...prea omenesc,
ReplyDelete