In plus, nimeni nu'ti striga ca nu esti bun de nimic, desi intr'un cimitir sunt mai numerosi oameni decat pe strada. Cu cei decedati nu risti niciodata nimic. Ei sunt foarte politicosi si discreti; singurul pericolul este sa te plictisesti de'atata discretie.
Noi oamenii, suntem precum un cantec. Un cantec nu se poate canta niciodata de la sfarsit spre'nceput. Trebuie sa'l canti totdeauna indreptandu'te spre sfarsit. Pe parcurs, in timp ce canti inca si muzica te'mbata, iti dai seama ca sfarsitul se apropie totusi, oricat l'ai amana. Incerci sa lungesti putin notele, dar asta nu da cantecul inapoi, nu reinvie ceea ce'a murit din muzica intre timp. Amani doar sfarsitul.
Te incapatanezi sa nu recunosti o tacere. Cand tacerea este mai puternica decat muzica. Muzica va muri. Acele sunete minunate pe care le ascultam se vor preface in tacere, in cenusa. Nu putem, in timpul concertului, sa fugim inapoi spre desisul sunetelor spre clipa cand, intoxicati de muzica, am deschis buzele si'am inceput sa murmuram. Pe masura ce'naintezi in emotie, te'apropii si de sfarsitul ei. Nimic nu te poate salva. Nu exista decat frumuseti trecatoare. Eterna este doar tacerea.
Concertele care'ntrerup tacerea nu fac decat s'o tulbure cateva clipe ca o piatra ce loveste suprafata incremenita a unui lac. Atat dureaza muzica. Atat dureaza cat si cercurile concentrice de pe luciul unui lac. Restul, da, restul este tacere. Orice'am face. Concertele sunt ca si noi. Accidente ale tacerii. Daca am putea sa ne'ntoarcem de la jumatatea unui concert inapoi spre sfarsitul lui. Dar nu se poate. Un cantec imbatraneste in timpul cat il cantam. El incepe tanar, luminos, plin de'ncredere si de speranta. Se maturizeaza, continua ingandurat apoi deodata imbatraneste. Uneori imbatraneste solemn, alteori imbatraneste melancolic. Asta n'are importanta. Ceea ce conteaza este ca se'apropie de sfarsit si de moarte. O moarte somptuoasa nu este mai putin moarte. Dac'am incerca sa ne'ntoarcem. Dar nu putem. Nici macar sa ne'oprim.
Stii cum se'aude un cantec atunci cand acul care se roteste pe disc nu mai inainteaza ? Il pui ca un concert sa se poate relua de la capat de cate ori vrei. Nu este adevarat. De fiecare data nu este tocmai acelasi concert. Este ceva schimbat. Ceva, intim poate, schimbat in tine insuti. Discul este acelasi, dar tu nu mai esti acelasi dinainte. Esti altul, mereu altul. Si astfel, daca asculti toata viata acelasi concert, in realitate asculti mereu alte concerte. Asa cum nu putem citi aceeasi carte oricat am vrea.
Chiar daca citim aceeasi carte va trebui sa recunoastem la sfarsit c'am citit nenumarate carti. De fiecare data alta carte, pentru ca de fiecare data eu nu mai eram eu cel dinainte, ci altul, putin sau mult schimbat. Numai ca la o carte este mai usor sa'ti creezi iluzia ca poti sa ramai la aceeasi pagina. Chiar daca si asta este o iluzie. O minciuna. Pentru ca, daca ramai la aceeasi pagina, de fapt citesti mereu o pagina nou pe masura ce imbatranesti. Dar cartile sunt mai generoase cu iluziile noastre. Putem sa le citim mai incet, sa intarziem, sa amanam, sa revenim, sa ne mintim, sa uitam fatalitatea sfarsitului, in timp ce'ascultand un concert este imposibil sa faci asta.
De ce n'ai putut intelege ?
ReplyDelete