Schrödinger's cat,

              Am privit luminitele aparand si disparand imprejurul nostru, si'astfel am capatat simtul spatiului si directiei, aproape si departe, cel putin, ca si sus si jos. Acest simt al spatiului ne'a permis sa devenim constienti de curenti. Spatiul nu era pe de'a'ntregul nemiscat in jurul nostru, apasat de enorma presiune a propriei greutati. 
             Vag, eram constienti ca bezna cea rece misca, incet, bland, apasandu'ne putin multa vreme, apoi incetand, intr'o oscilatie vasta. Bezna cea goala curgea pe langa trupurile noastre nemiscate, nevazute. Pe langa ele, peste ele, poate prin ele, nu puteam spune. 
              De unde venisera ? Ce presiune sau atractie agita adancurile acestor miscari lente ? Nu puteam intelege, nu puteam decat simti atingerea lor, dar in incercarea de'a ghici originea sau capatul lor, am devenit constienti de altceva, ceva aflat acolo in bezna marilor curente : sunetele. Am ascultat. Am auzit. 
              Asa ca simtul nostrul spatial s'a ascutit si s'a localizat intr'un simt al locului. Pentru ca sunetele sunt locale, spre deosebire de vedere. Sunetele sunt delimitate de tacere, si nu se ridica din tacere, decat foarte aproape, atat in spatiu cat si'n timp. Desi stateam acolo unde statuse odata cantaretul, nu puteam auzi vocea cantand. Sunetul este un lucru fragil, un tremur, la fel de delicat ca si viata. Puteam vedea stelele, dar nu le puteam auzi. Chiar daca ar exista atmosfera in goliciunea spatiului, un eter care'ar transmite undele sonore, tot n'am putea auzi soarele nostru, bubuitul lui puternic, furtuna de explozii a arderii lui, ca o soapta la limita auzului.