Eloisa to Abelard,

                 El era iritat pana la violenta din cauza ei. Intr'o oarecare masura ii era rusine. Focul din el, parca se stinsese. Era un pic dezgustat de tot si simtea gustul cenusii in gura. In sfarsit pleaca de'acasa infuriat, rece ca un cadavru si'o lasa singura. O ura. Ea plangea din nou. Revenise, amara, supararea dinainte. Insa inima'i era usoara, mult mai usoara. 
                 Era gata sa se'mpace cand o veni el acasa. El era intunecat si morocanos, dar se domolise. S'au privit. S'au imbratisat. S'au sarutat. Innebunea de placere cand ea'l strangea in brate si'l saruta. Simtea ca sangele ii curge din nou fierbinte prin vene. Ea era nebuna de bucurie cand privirea lui concentrata si distanta se oprea asupra ei. Ea doar dorea sa'i aduca privirea mai aproape, s'o faca sa se'ndrepte asupra ei ca s'o cunoasca. Dar privirea lui nu se lasa. Ramanea concentrata si distanta, mandra ca de soim. Asa ca ea'l iubea. Il mangaia. Il starnea pana cand el era tot numai nerv. 
               Venea catre ea aprig si dur, lovind'o si luand'o in zbor. Nu prea mai avea nimic mistic in el, ea era scopul si tinta. Ea ii era prada. Si se lasa dusa departe, iar el era multumit. Cand el satisfacut, isi misca alene, mandru si insolent trupul si'si pleca capul intr'o parte ca un fel de sfidare, fara s'aiba habar de ea si ignorand'o cu totul, trecandu'i existenta cu vederea, dupa ce se saturase si'si gasise multumirea in ea, sufletul ei se revolta, aripile i se faceau de otel si'l loveau cu putere.