ᴚocʞin'dud⁅ʇʇe,

               Eternitatea, de multa vreme consolarea ultima a unei existente alienate, a fost transformata intr'un instrument de reprimare prin transferarea sa intr'o lume transcendentala. Rasplata imaginara pentru suferinta reala.
                Aici, eternitatea este ceruta pentru lumea terenala, ca eterna reintoarcere a copiilor sau, a crinului si'a trandafirului, a soarelui deasupra muntilor si lacurilor, a celui ce iubeste si'a celui iubit, a fricii pentru viata lor, a durerii si'a fericirii. 
                Moartea exista. Ea este cucerita numai daca este urmata de renasterea adevarata a tot ceea ce'a existat inaintea mortii, aici, pe pamant. Nu ca o simpla repetare ci ca o recreare dorita si cautata.
                 Astfel, eterna reintoarcere include intoarcerea suferintei, dar a suferintei ca un mijloc ce ofera mai multa satisfactie, sporire a placerii. Teama de durere izvoraste din instinctul slabiciunii, din faptul ca durerea copleseste si devine finala si fatala. Suferinta poate fi afirmata daca puterea omului este suficient de mare pentru a face durerea un stimul pentru afirmare, o legatura in lantul placerii. 
                 Doctrina eternei reintoarceri isi obtine intreaga sa semnificatie din afirmatia centrala potrivit careia "placerea doreste eternitatea". Doreste ca ea insasi si toate celelalte lucruri sa fie eterne.